Mihai Eminescu*

Thread: Mihai Eminescu*

Tags: None
  1. lucia9 said:

    Smile Mihai Eminescu*

    Please, coul anyone translate this into Spanish? thank you very much!! (if it's not possible, english would be ok too). MULTUMESC!!!

    A fost odată ca-n poveşti
    A fost ca niciodată,
    Din rude mari împărăteşti,
    O prea frumoasă fată.
    Şi era una la părinţi
    Şi mândră-n toate cele,
    Cum e Fecioara între sfinţi
    Şi luna între stele.

    Din umbra falnicelor bolţi
    Ea pasul şi-l îndreaptă
    Lângă fereastră, unde-n colţ
    Luceafărul aşteaptă.

    Privea în zare cum pe mări
    Răsare şi străluce,
    Pe mişcătoarele cărări
    Corăbii negre duce,

    Îl vede azi, îl vede mâni,
    Astfel dorinţa-i gata;
    El iar, privind de săptămâni,
    Îi cade dragă fata.

    Cum ea pe coate-şi răzima
    Visând ale ei tâmple,
    De dorul lui şi inima
    Şi sufletu-i se împle.

    Şi cât de viu s-aprinde el
    În orişicare sară,
    Spre umbra negrului castel
    Când ea o sa-i apară.

    * * *

    Şi pas cu pas pe urma ei
    Alunecă-n odaie,
    Ţesând cu recile-i scântei
    O mreajă de văpaie.

    Şi când în pat se-ntinde drept
    Copila să se culce,
    I-atinge mânile pe piept,
    I-nchide geana dulce;

    Şi din oglindă luminiş
    Pe trupu-i se revarsă,
    Pe ochii mari, bătând închişi
    Pe faţa ei întoarsă.

    Ea îl privea cu un surâs,
    El tremura-n oglindă,
    Căci o urma adânc în vis
    De suflet să se prindă.

    Iar ea vorbind cu el în somn,
    Oftând din greu suspină:
    – O, dulce-al nopţii mele Domn,
    De ce nu vii tu? Vină!

    Cobori în jos, luceafăr blând,
    Alunecând pe-o rază,
    Pătrunde-n casă şi în gând
    Şi viaţa-mi luminează!

    El asculta tremurător,
    Se aprindea mai tare
    Şi s-arunca fulgerător,
    Se cufunda în mare;

    Şi apa unde-au fost căzut
    În cercuri se roteşte,
    Şi din adânc necunoscut
    Un mândru tânăr creşte.

    Uşor el trece ca pe prag
    Pe marginea ferestei
    Şi ţine-n mână un toiag
    Încununat cu trestii.

    Părea un tânăr voievod
    Cu păr de aur moale,
    Un vânăt giulgi se-ncheie nod
    Pe umerele goale.

    Iar umbra feţei străvezii
    E albă ca de ceară –
    Un mort frumos cu ochii vii
    Ce scânteie-n afară.

    – Din sfera mea venii cu greu
    Ca să-ţi urmez chemarea,
    Iar cerul este tatăl meu
    Şi muma-mea e marea.

    Ca în cămara ta să vin,
    Să te privesc de-aproape,
    Am coborât cu-al meu senin
    Şi m-am născut din ape.

    O, vin’! odorul meu nespus,
    Şi lumea ta o lasă;
    Eu sunt luceafărul de sus,
    Iar tu să-mi fii mireasă.

    Colo-n palate de mărgean
    Te-oi duce veacuri multe,
    Şi toată lumea-n ocean
    De tine o s-asculte.

    – O, eşti frumos, cum numa-n vis
    Un înger se arată,
    Dară pe calea ce-ai deschis
    N-oi merge niciodată;

    Străin la vorba şi la port,
    Luceşti fără de viaţă,
    Caci eu sunt vie, tu eşti mort,
    Şi ochiul tău mă-ngheaţă.

    * * *

    Trecu o zi, trecură trei
    Şi iarăşi, noaptea, vine
    Luceafărul deasupra ei
    Cu razele senine.

    Ea trebui de el în somn
    Aminte să-şi aducă
    Şi dor de-al valurilor Domn
    De inim-o apucă:

    – Cobori în jos, luceafăr blând
    Alunecând pe-o rază,
    Pătrunde-n casă şi în gând,
    Şi viaţa-mi luminează.

    Cum el din cer o auzi,
    Se stinse cu durere,
    Iar ceru-ncepe a roti
    În locul unde piere;

    În aer rumene văpăi
    Se-ntind pe lumea-ntreagă,
    Şi din a chaosului văi
    Un mândru chip se-ncheagă;

    Pe negre viţele-i de păr
    Coroana-i arde pare,
    Venea plutind în adevăr
    Scăldat în foc de soare.

    Din negru giulgi se desfăşor
    Marmoreele braţă,
    El vine trist şi gânditor
    Şi palid e la faţă;

    Dar ochii mari şi minunaţi
    Lucesc adânc himeric,
    Ca două patimi fără saţ
    Şi pline de-ntuneric.

    – Din sfera mea venii cu greu
    Ca să te-ascult ş-acuma,
    Şi soarele e tatăl meu,
    Iar noaptea-mi este muma;

    O, vin’, odorul meu nespus,
    Şi lumea ta o lasă;
    Eu sunt luceafărul de sus,
    Iar tu să-mi fii mireasă.

    O, vin’, în părul tău bălai
    S-anin cununi de stele,
    Pe-a mele ceruri să răsai
    Mai mândră decât ele.

    – O, eşti frumos, cum numa-n vis
    Un demon se arată,
    Dară pe calea ce-ai deschis
    N-oi merge niciodată!

    Mă dor de crudul tău amor
    A pieptului meu coarde,
    Şi ochii mari şi grei mă dor,
    Privirea ta mă arde.

    – Dar cum ai vrea să mă cobor?
    Au nu-nţelegi tu oare,
    Cum că eu sunt nemuritor,
    Şi tu eşti muritoare?

    – Nu caut vorbe pe ales,
    Nici ştiu cum aş începe –
    Deşi vorbeşti pe înţeles,
    Eu nu te pot pricepe;

    Dar dacă vrei cu crezământ
    Să te-ndrăgesc pe tine,
    Tu te coboară pe pământ,
    Fii muritor ca mine.

    – Tu-mi cei chiar nemurirea mea
    În schimb pe-o sărutare,
    Dar voi să ştii asemenea
    Cât te iubesc de tare;

    Da, mă voi naşte din păcat,
    Primind o altă lege;
    Cu vecinicia sunt legat,
    Ci voi să mă dezlege.

    Şi se tot duce... S-a tot dus.
    De dragu-unei copile,
    S-a rupt din locul lui de sus,
    Pierind mai multe zile.

    * * *

    În vremea asta Cătălin,
    Viclean copil de casă,
    Ce împle cupele cu vin
    Mesenilor la masă,

    Un paj ce poartă pas cu pas
    A-mpărătesei rochii,
    Băiat din flori şi de pripas
    Dar îndrăzneţ cu ochii,

    Cu obrăjori ca doi bujori
    De rumeni, bată-i vina,
    Se furişeaza pânditor
    Privind la Cătălina.

    Dar ce frumoasă se făcu
    Şi mândră, arz-o focul;
    Ei Cătălin, acu i-acu
    Ca să-ţi încerci norocul.

    Şi-n treacăt o cuprinse lin
    Într-un ungher degrabă.
    – Da’ ce vrei, mări Cătălin?
    Ia du-t’ de-ţi vezi de treabă.

    – Ce voi? Aş vrea să nu mai stai
    Pe gânduri totdeauna,
    Să râzi mai bine şi să-mi dai
    O gură, numai una.

    – Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,
    Dă-mi pace, fugi departe –
    O, de luceafărul din cer
    M-a prins un dor de moarte.

    – Dacă nu ştii, ţi-aş arăta
    Din bob în bob amorul,
    Ci numai nu te mânia,
    Ci stai cu binişorul.

    Cum vânătoru-ntinde-n crâng
    La păsărele laţul,
    Când ţi-oi întinde braţul stâng
    Să mă cuprinzi cu braţul;

    Şi ochii tăi nemişcători
    Sub ochii mei rămâie...
    De te înalţ de subsuori
    Te-nalţă din călcâie;

    Când faţa mea se pleacă-n jos,
    În sus rămâi cu faţa,
    Să ne privim nesăţios
    Şi dulce toată viaţa;

    Şi ca să-ţi fie pe deplin
    Iubirea cunoscută,
    Când sărutându-te mă-nclin,
    Tu iarăşi mă sărută.

    Ea-l asculta pe copilaş
    Uimită şi distrasă,
    Şi ruşinos şi drăgălaş,
    Mai nu vrea, mai se lasă,

    Şi-i zise-ncet: – Încă de mic
    Te cunoşteam pe tine,
    Şi guraliv şi de nimic,
    Te-ai potrivi cu mine...

    Dar un luceafăr, răsărit
    Din liniştea uitării,
    Dă orizon nemărginit
    Singurătăţii mării;

    Şi tainic genele le plec,
    Căci mi le împle plânsul,
    Când ale apei valuri trec
    Călătorind spre dânsul;

    Luceşte cu-n amor nespus
    Durerea să-mi alunge,
    Dar se înalţă tot mai sus,
    Ca să nu-l pot ajunge.

    Pătrunde trist cu raze reci
    Din lumea ce-l desparte...
    În veci îl voi iubi şi-n veci
    Va rămânea departe...

    De-aceea zilele îmi sunt
    Pustii ca nişte stepe,
    Dar nopţile-s de-un farmec sfânt
    Ce nu-l mai pot pricepe.

    – Tu esti copilă, asta e...
    Hai ş-om fugi în lume,
    Doar ni s-or pierde urmele
    Şi nu ne-or şti de nume,

    Căci amândoi vom fi cuminţi,
    Vom fi voioşi şi teferi,
    Vei pierde dorul de părinţi
    Şi visul de luceferi.

    * * *

    Porni luceafărul. Creşteau
    În cer a lui aripe,
    Şi căi de mii de ani treceau
    În tot atâtea clipe.

    Un cer de stele dedesubt
    Deasupra-i cer de stele –
    Părea un fulger nentrerupt
    Rătăcitor prin ele.

    Şi din a chaosului văi,
    Jur împrejur de sine,
    Vedea ca-n ziua cea dentâi
    Cum izvorau lumine.

    Cum izvorând îl înconjor
    Ca nişte mări de-a-notul …
    El zboară, gând purtat de dor,
    Pân’ piere totul, totul.

    Căci unde-ajunge nu-i hotar,
    Nici ochi spre a cunoaşte,
    Şi vremea-ncearcă în zadar
    Din goluri a se naşte.

    Nu e nimic şi totusi e
    O sete care-l soarbe,
    E un adânc asemene
    Uitării celei oarbe.

    – De greul negrei vecinicii
    Părinte, mă dezleagă
    Şi lăudat pe veci să fii
    Pe-a lumii scară-ntreagă.

    O, cere-mi, Doamne, orice preţ,
    Dar dă-mi o altă soarte,
    Căci tu izvor eşti de vieţi
    Şi dătător de moarte.

    Reia-mi al nemuririi nimb
    Şi focul din privire
    Şi pentru toate dă-mi în schimb
    O oră de iubire.

    Din chaos, Doamne,-am apărut
    Şi m-aş întoarce-n chaos…
    Şi din repaos m-am născut
    Mi-e sete de repaos.

    – Hyperion, ce din genuni
    Răsai c-o-ntreagă lume,
    Nu-mi cere semne şi minuni
    Ce nu au chip şi nume.

    Tu vrei un om să te socoţi,
    Cu ei să te asameni?
    Dar piară oamenii cu toţi
    S-ar naşte iarăşi oameni.

    Ei numai doar durează-n vânt
    Deşarte idealuri –
    Când valuri află un mormânt
    Răsar în urmă valuri.

    Ei au doar stele cu noroc
    Şi prigoniri de soarte,
    Noi nu avem nici timp, nici loc,
    Şi nu cunoaştem moarte.

    Din sânul vecinicului ieri
    Trăieşte azi ce moare,
    Un soare de s-ar stinge-n cer
    S-aprinde iarăşi soare.

    Părând în veci a răsări,
    Din urmă moartea-l paşte,
    Căci toţi se nasc spre a muri
    Şi mor spre a se naşte.

    Iar tu, Hyperion, rămâi,
    Oriunde ai apune…
    Cere-mi cuvântul meu dentâi –
    Să-ţi dau înţelepciune?

    Vrei să dau glas acelei guri,
    Ca dup-a ei cântare
    Să se ia munţii cu păduri
    Şi insulele-n mare?

    Vrei poate-n faptă să arăţi
    Dreptate şi tărie?
    Ţi-aş da pământul în bucăţi
    Să-l faci împărăţie.

    Îţi dau catarg lângă catarg,
    Oştiri spre a străbate
    Pământu-n lung şi marea-n larg,
    Dar moartea nu se poate…

    Şi pentru cine vrei sa mori?
    Întoarce-te, te-ndreaptă
    Spre-acel pământ rătăcitor
    Şi vezi ce te aşteaptă.

    * * *

    În locul lui menit din cer
    Hyperion se-ntoarse
    Şi, ca şi-n ziua cea de ieri,
    Lumina şi-o revarsă.

    Căci este sara-n asfinţit
    Şi noaptea o să-nceapă;
    Răsare luna liniştit
    Şi tremurând din apă

    Şi împle cu-ale ei scântei
    Cărările din crânguri.
    Sub şirul lung de mândri tei
    Şedeau doi tineri singuri.

    – O, lasă-mi capul meu pe sân,
    Iubito, să se culce
    Sub raza ochiului senin
    Şi negrăit de dulce;

    Cu farmecul luminii reci
    Gândirile străbate-mi,
    Revarsă linişte de veci
    Pe noaptea mea de patimi.

    Şi de asupra mea rămâi
    Durerea mea de-o curmă,
    Căci eşti iubirea mea dentâi
    Şi visul meu din urmă.

    Hyperion vedea de sus
    Uimirea-n a lor faţă;
    De-abia un braţ pe gât i-a pus
    Şi ea l-a prins în braţă…

    Miroase florile-argintii
    Şi cad, o dulce ploaie,
    Pe creştele a doi copii
    Cu plete lungi, bălaie.

    Ea, îmbătată de amor,
    Ridică ochii. Vede
    Luceafărul. Şi-ncetişor
    Dorinţele-i încrede:

    – Cobori în jos, luceafăr blând,
    Alunecând pe-o rază,
    Pătrunde-n codru şi în gând,
    Norocu-mi luminează!

    El tremură ca-n alte dăţi
    În codri şi pe dealuri,
    Călăuzind singurătăţi
    De mişcătoare valuri;

    Dar nu mai cade ca-n trecut
    În mări din tot înaltul:
    – Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
    Dac-oi fi eu sau altul?

    Trăind în cercul vostru strâmt
    Norocul vă petrece,
    Ci eu în lumea mea mă simt
    Nemuritor şi rece.
    ["Comment veux-tu qu'la terre tourne ŕ l'endroit si nos cerveaux marchent ŕ l'envers man?"]··
     
  2. Lady_A said:

    Default

    You can find the English translation here:

    http://www.fa-kuan.muc.de/LUCEAFA.HTML
     
  3. thadeus said:

    Default

    spanish translation:

    El Lucero

    Érase una vez como en los cuentos,
    Érase como si nunca había pasado,
    De un linaje imperial nacida,
    Una princesa bellérrima.

    Y era la única hija,
    Soberbia en cualquier cosa,
    Como la Virgen entre los santos
    Y la Luna entre las estrellas.

    Desde la sombra de las magnificas bóvedas,
    Ella dirige sus pasos
    Hacia la ventana, donde en la esquina
    El Lucero la está esperando.

    Miraba al horizonte, sobre los mares
    Él aparece y brilla,
    Sobre los caminos movedizos
    Conduce naves negras.

    Lo ve hoy, lo ve mañana,
    Y así nace el deseo,
    Él, mirando por semanas,
    Se enamora de la muchacha.

    Como su frente soñadora
    Quedaba apoyada en los codos,
    De su añoranza se llenan
    Su alma y su corazón.

    Y con que fuerza
    Se enciende cada noche él,
    Cuando en la sombra del castillo negro
    Ella lo está esperando.

    *

    Y, poco a poco, siguiéndola,
    Desciende en la habitación,
    Tejiendo con sus chispas frías
    Una tela de llamas.

    Y cuando en la cama la niña
    Se extiende para dormir,
    Él toca sus manos delicadas,
    Cierra sus cejas dulces;

    Y desde el espejo luminiscencia
    Se difunde sobre su cuerpo,
    Sobre sus ojos grandes, ahora cerrados,
    Sobre su cara acostada.

    Ella lo miraba sonriendo,
    Él temblaba en el espejo,
    Porque la seguía sumergido en su sueño
    Para llegar a su alma.

    Y ella, hablando en su sueño,
    Suspirando amargamente dice :
    - Oh, dulce maestro de mi noche,
    ¿ Por qué no vienes ? ¡ Ven !

    Baja suavemente, tierno lucero,
    Deslizando sobre un rayo,
    Entra en mi hogar y mi pensamiento,
    ¡ Trayendo luz a mi vida !

    Él escuchaba temblante,
    Se encendía cada vez más,
    Y se tiraba fulgurante,
    Se sumergía en el mar;

    Y el agua, donde él cayó,
    Da vueltas en un circulo,
    Y desde el abismo desconocido
    Un joven soberbio aparece.

    Despacio llega a la ventana,
    Que para él es un felpudo,
    Y en su mano tiene un bordón
    Coronado con cañas.

    Parecía un joven voivoda
    Con blando pelo rubio,
    Una mortaja morada se cierra en un nudo
    Sobre sus hombros desnudos.

    Y la sombra de su cara traslúcida
    Es blanca como cera -
    Un muerto hermoso con ojos vivos
    Que echan chispas hacia fuera.

    - Desde mi esfera llegué difícilmente
    Para responder a tu llamada,
    Mi padre es el cielo
    Y el mar mi madre.

    Para venir a tu cuarto,
    Para mirarte desde cerca,
    Bajé del firmamento
    Y nací desde las aguas.

    ¡ Oh, ven ! mi tesoro maravilloso,
    Deja para siempre tu mundo;
    Yo soy el lucero de arriba,
    Y tu serás mi novia.

    Ahí, en palacios de madrépora,
    Vivirás por muchos siglos
    Y todos los seres del océano
    Obedecerán a tus órdenes.

    - Oh, eres hermoso, como sólo en un sueño
    Un ángel puede aparecer,
    Pero sobre éste camino
    Yo nunca caminaré;

    Extraño por tu habla y tus ropas
    Tú brillas desprovisto de vida,
    Pero yo soy viva, tú eres muerto,
    Y tu mirada me hiela.

    Pasó un día, pasaron tres,
    Y vino otra vez la noche,
    El lucero se queda encima de ella
    Con sus rayos serenos.

    Ella tuvo, en su sueño,
    Que acordarse de él
    Y su corazón fue invadido
    Por una enorme añoranza :

    - Baja suavemente, tierno lucero,
    Deslizando sobre un rayo,
    Entra en mi hogar y mi pensamiento
    ¡ Trayendo luz a mi vida !

    Como él la oyó desde el cielo,
    Se apago con dolor,
    Y el cielo empezó a dar vueltas
    En el lugar donde él desapareció.

    En el aire llamas rojizas
    Se difunden en el mundo entero,
    Y desde los valles del caos
    Emerge una cara hermosa.

    Sobre sus negras mechas
    Una corona parece arder,
    Venía flotando en la verdad,
    Bañado en el fuego del sol.

    Desde una negra mortaja empiezan
    Sus brazos marmóreos,
    Él viene triste y meditabundo,
    Y su cara está pálida.

    Pero sus ojos grandes y maravillosos
    Brillan profunda, quiméricamente,
    Como dos pasiones infinitas
    Y llenas de tinieblas.

    - Desde mi esfera llegué difícilmente
    Para poder escucharte ahora,
    Y mi padre es el sol,
    Y la noche es mi madre.

    ¡ Oh, ven! mi tesoro encantador,
    Deja para siempre éste mundo,
    Yo soy el lucero de arriba,
    Y tu serás mi novia.

    ¡ Oh, ven! en tu pelo rubio
    Pondré coronas de estrellas,
    Sobre mis cielos aparecerás
    Más soberbia que ellas.

    - Oh, eres hermoso, como solo en un sueño
    Un demonio puede aparecer,
    Pero sobre tu camino
    ¡ Yo nunca caminaré !

    Me duelen las cuerdas de mi pecho
    Por culpa de tu cruel amor,
    Tus ojos grandes y pesados duelen,
    Tu mirada me está quemando.

    - ¿ Pero como puedo bajar yo ?
    ¿ Será que no entiendes
    Que yo soy inmortal,
    Mientras tú eres mortal ?

    - No busco palabras selectas,
    Ni sabría como empezar,
    Aunque estás hablando claramente,
    Yo no te puedo entender.

    Pero si quieres de verdad
    Que yo me enamore de ti,
    Bájate sobre la tierra,
    Y seas mortal como yo.

    - Tu pides mi inmortalidad
    En cambio por un beso,
    Pero quiero que sepas plenamente
    La intensidad de mi amor;

    Sí, naceré desde el pecado,
    Recibiendo otra ley;
    Estoy unido con la eternidad
    Pero quiero estar desunido.

    Y se va... caminos infinitos...
    Por el amor para una niña,
    Escapó de su lugar de arriba,
    Desapareció por muchos días.

    *

    En todo éste tiempo, Cătălin,
    Astuto niño del palacio,
    Que llena las copas con vino
    En tiempos de fiesta,

    Un paje que transporta
    Los vestidos de la reina,
    Hijo natural y de vergüenza,
    Pero con mirada atrevida,

    Con mejillas como peonías,
    Pues así son de rojos,
    Se está colando y espera
    Mirando a la princesa Cătălina.

    Pero que hermosa llegó a ser,
    Ahora es tan soberbia,
    Bueno, Cătălin, ahora es el momento
    Para que pruebes fortuna.

    Pasando la cogió suavemente
    En un rincón del palacio,
    - Pero que quieres, Cătălin ?
    Vete a tus asuntos.

    - ¿ Qué quiero ? Quisiera que no te quedarías más
    Perdida en tus pensamientos,
    Mejor ríes y me das
    Un beso, sólo uno.

    - Pero yo ni sé que me pides,
    Déjame en paz, corre de aquí,
    Oh, para el lucero de arriba
    Tengo una enorme añoranza.

    - Si tú no sabes, te puedo enseñar
    Paso con paso el amor,
    Tú sólo quédate tranquila,
    Pues no tenemos prisa.

    Como el cazador en el bosque
    Extiende su lazo para coger pajaritos,
    Cuando yo extiendo mi brazo izquierdo
    Cógeme tú también con tu brazo;

    Y tus ojos inmóviles
    Tienen que quedarse bajo los míos,
    Si te levanto desde los sobacos,
    Levántate de tus talones;

    Cuando mi cara está bajando,
    Hacia arriba quédate con tu cara,
    Para que nos miremos ávidamente
    Y dulcemente por una vida entera;

    Y para que sea plenamente
    El amor conocido para ti,
    Cuando inclinándome te beso,
    Bésame tú también.

    Ella escuchaba al niño
    Sorprendida y distraída,
    Y con vergüenza y con cariño,
    No quiere, pero se deja...

    Y le dice lentamente : - Desde pequeña
    Te conocí a ti,
    Parlanchín y de nada,
    Semejante conmigo...

    Pero un lucero, aparecido
    Desde el silencio del olvido,
    Da horizonte infinito
    A la soledad del mar;

    Y en secreto bajo las cejas,
    Porque se llenan de lágrimas
    Cuando las olas pasan
    Viajando hacia él;

    Brilla con un amor inmenso,
    Para mitigar mi dolor,
    Pero se levanta cada vez más arriba,
    Y ahí yo no puedo llegar.

    Entra tristemente con rayos fríos
    Desde el mundo que nos separa,
    Siempre lo amaré y siempre
    Se mantendrá lejos...

    Por eso mis días son
    Vacíos como una estepa,
    Pero las noches tienen un encanto santo
    Que ya no puedo entender.

    - Tú eres una niña, esto pasa...
    Vamos a escapar en el mundo,
    Perderán nuestras huellas,
    No sabrán nuestros nombres,

    Porque los dos estaremos tranquilos,
    Estaremos alegres y salvos,
    Perderás la añoranza por los padres
    Y los sueños con luceros.

    *

    Se marchó el lucero. Crecían
    En el cielo sus alas,
    Y caminos de miles de años pasaban
    Como si sólo fueran segundos.

    Un cielo con estrellas encima,
    Debajo de él un cielo con estrellas,
    Parecía un rayo continuo
    Que vagaba entre ellos.

    Y desde los valles del caos,
    Alrededor de sí,
    Veía, como en el primer día,
    Como brotaban luces;

    Como brotando lo rodeaban,
    Como unos mares, como nadando,
    Él vuela, un pensamiento lleno de añoranza,
    Hasta que desaparece todo, todo;

    Porque donde él llega no hay fronteras,
    Ni ojos para percibir,
    Y el tiempo intenta en vano
    Nacer desde abismos.

    No hay nada y sin embargo hay
    Una sed que lo consume,
    Hay un abismo semejante
    Al olvido ciego.

    - Del peso de la negra eternidad,
    Padre, desátame,
    Y alabado seas siempre
    En el mundo entero;

    Oh, pídeme, Dios, cualquier precio,
    Pero dame un nuevo destino,
    Porque eres manantial de vidas,
    Y dueño sobre la muerte;

    Quítame el nimbo de la inmortalidad
    Y el fuego de mi mirada,
    Y para todo dame en cambio
    Una hora de amor...

    Desde el caos, Señor, aparecí
    Y al caos quiero regresar,
    Y del reposo yo nací,
    Y tengo sed de reposar.

    - Hyperion, que desde abismos
    Apareces con un mundo entero,
    No pidas signos y milagros
    Que no tienen faz y nombre.

    ¿ Tú quieres considerarte hombre,
    Quieres ser como ellos ?
    Pero pueden morir todos los hombres,
    Solamente nacerán otros.

    Ellos solo construyen en el viento
    Mezquinos ideales -
    Cuando olas descubren una tumba,
    La cubren otras olas;

    Ellos sólo tienen estrellas con suerte
    Y destinos caprichosos,
    Nosotros no dependemos del tiempo y del espacio
    Y no conocemos la muerte.

    Desde el seno del eterno ayer
    Vive hoy lo que morirá,
    Un sol si se apaga en el cielo,
    Otro sol va a nacer;

    Pareciendo que siempre brillará,
    La sombra de la muerte está presente,
    Porque todos nacen para morir
    Y mueren para nacer.

    Y, tú, Hyperion, te quedas,
    Da igual donde te pongas...
    Pídeme mi primera palabra -
    ¿ Quieres que te dé sabiduría ?

    ¿ Quieres que dé una voz a tu boca,
    Para que después de una canción,
    Las montañas cubiertas de bosques
    Y las islas lleguen en el mar ?

    ¿ A lo mejor quieres en eventos mostrar
    Justicia y fortaleza ?
    Te podría dar la tierra entera
    Y la podrías hacer tu imperio.

    Te doy mástil detrás de mástil,
    Soldados para atravesar
    La ancha tierra y el largo mar,
    Pero la muerte no te la puedo dar...

    ¿ Y para quién quieres morir ?
    Regresa ahí, y mira,
    Mira a ese planeta errante
    Y verás lo que te espera.

    *

    En su lugar destinado en el cielo
    Hyperion regresa ahora,
    Y, como en el día de ayer,
    Difunde su luz sobre todo.

    Porque es tarde, tiempo de ocaso,
    La noche va a comenzar;
    La luna aparece tranquila
    Y temblando del mar

    Y llena con sus rayos
    Los caminos de los bosques.
    Bajo la fila de gallardos tilos
    Estaban sentados dos jóvenes :

    - Oh, deja que mi cabeza se siente,
    Sobre tu pecho, mi querida,
    Bajo el rayo de tu ojo sereno
    E infinitamente dulce;

    Con el encanto de la fría luz
    Atraviesa mis pensamientos,
    Difundiendo tranquilidad eterna
    Sobre mi noche de pasiones.

    Y encima de mí quédate,
    Para apagar mi dolor,
    Porque eres mi primer amor
    Y mi última ensoñación.

    Hyperion veía desde arriba
    La sorpresa en sus caras;
    Tímidamente un brazo sobre su cuello,
    Ella le da un abrazo...

    Huelen las flores plateadas
    Y caen, una dulce lluvia,
    Sobre las coronillas de dos niños
    Con pelo rubio, largo.

    Ella, embriagada de amor,
    Levanta sus ojos. Ve
    El lucero. Y despacio
    Le entrega sus deseos :

    - Baja suavemente, tierno lucero,
    Deslizando sobre un rayo,
    Entra en el bosque y en mi pensamiento,
    ¡ Iluminando mi suerte !

    Él tiembla como en otras veces
    En bosques, sobre colinas,
    Guiando soledades
    De olas movedizas;

    Pero no cae como en el pasado
    En mares desde las alturas :
    - Qué te importa, faz de tierra,
    Si soy yo o cualquier otro ?

    Viviendo en vuestro círculo estrecho
    La suerte os acompaña,
    Pero yo en mi propio mundo me siento
    Inmortal y frío.
     
  4. lucia9 said:

    Default

    Thank you Lady A and Thadeus! you didia very big job, it's long poem!!Gracias! by the way, do you know any web page i can find Eminescu poems in romanian and translated??
    ["Comment veux-tu qu'la terre tourne ŕ l'endroit si nos cerveaux marchent ŕ l'envers man?"]··
     
  5. Lady_A said:

    Default

    You're welcome, but I won't take the credits for the translation, as it's not mine, it's just some link I found...

    You can also find other poems by Mihai Eminescu here:

    http://www.romanianvoice.com/poezii/...inescu_esp.php - In Spanish

    http://www.romanianvoice.com/poezii/poeti/eminescu.php - in Romanian.
     
  6. lucia9 said:

    Default

    okkk thank you again!!
    ["Comment veux-tu qu'la terre tourne ŕ l'endroit si nos cerveaux marchent ŕ l'envers man?"]··